Dupa ce a facut inconjurul lumii, castigand nenumarate premii si primind importante distinctii, printre care Camera D’Or la Cannes 2007, Globul de Aur pentru film strain si BAFTA, Scafandrul si fluturele, unul dintre cele mai interesante, mai puternice si mai emotionante filme ale anului trecut, a sosit, in sfarsit, si pe marile noastre ecrane.
Povestea
Bazat pe romanul omonin al lui Jean-Dominique Bauby, directorul celebrei reviste Elle, filmul este povestea ultimilor doi ani din viata acestuia, dupa ce a ramas complet paralizat in urma unui grav accident cerebral la numai 42 de ani.
Filmul incepe cu trezirea confuza a lui Bauby (Mathieu Amalric) la spital dupa 20 de zile de coma si timp de aproape doua ore, spectatorul devine un martor personal al tribulatiilor protagonistului de-alungul unei calatorii a sufletului si a mintii de la dorinta de moarte pana la impacarea cu sine si salvare prin scris.
La spital, Bauby, desi complet paralizat, dar pe deplin constient de starea sa, afla ca sufera de un sindrom foarte rar, asa-numitul „locked-in” (inchis in sine). Practic, desi creierul functioneaza perfect, corpul refuza orice fel de comanda (Bauby nici macar nu-si poate inghiti propria saliva, care i se scurge umilitor din coltul gurii). Singurul mod prin care poate comunica este sa clipeasca cu singurul organ care-l asculta: ochiul stang (i se tot repeta un alfabet al celor mai folosite litere, iar el clipeste atunci cand alege o litera).
scafandrul si fluturele
Filmul este construit foarte personal, intim chiar, astfel incat spectatorul se poate identifica cu personajul, simtindu-i agonia, frustrarea, frica de respingere, ii poate intelege dorinta de moarte si compatimi starea de leguma ganditoare. Desi nu suferim de sindromul „locked-in”, multi dintre noi suntem prizonierii propriilor noastre temeri, deziluzii si frici, nefiind niciodata constienti ca doar noi avem puterea de a ne elibera de ele.
Inchis in corpul care nu-l asculta, Bauby isi da seama ca ceea ce-l poate elibera sunt memoria si imaginatia sa. Isi compara constant corpul inert cu cel al unui scafandru blocat intr-un costum rigid in care poate tipa cat il tin plamanii pentru ca nimeni nu-l poate auzi. Mai bine de jumatate de ora din film, totul este privit din perspectiva personajului imobilizat la pat prin fata caruia se perinda imagini bizare si incetosate ca si starea lui de spirit.
Insa, odata ce a descoperit secretul eliberarii sale, Bauby „devine” un fluture care poate zbura nestingherit printre amintirile sale, unele placute, altele dureroase, dar umane, le accepta, se accepta pe sine, desi stie ca viata sa este departe de a fi un exemplu (nu este casatorit cu mama celor 3 copii ai sai si mai are si o amanta) si gaseste in ele puterea de a-si salva/purifica sufletul prin scris si incepe sa-si dicteze memoriile pe litere, folosindu-si doar ochiul stang.
Pelicula lui Julian Schnabel este o lectie de viata, de tenacitate, de speranta chiar si atunci cand totul pare pierdut. Este o drama pe care insa n-o simti niciodata ca atare, mai ales datorita umorului cu care Bauby priveste viata, este mai degraba o emotie puternica, un val de optimism si incurajare si ne aduce aminte, inca o data, ca umanitatea sta in ceea ce facem, dar mai ales in ceea ce gandim.
Cu un scenariu foarte bine scris de Ronald Harwood, o imagine aproape onirica a lui Janusz Kaminski , un joc actoricesc excelent al lui Mathieu Amalric, sprijinit de o distributie foarte bine aleasa ( Emmanuelle Seigner , Max von Sydow, Marie-Josee Croze , Anne Consigny, Isaach De Bankole ), Scafandrul si fluturele este un film emotionant, eliberator, curajos, pe care vi-l recomand ca un „must see”. Este o drama, care culmea, binedispune, fara a fi deloc moralizatoare sau catusi de putin deprimanta.
NOTA:9/10
Daca vrei sa afli inaintea tuturor ce se intampla in lumea filmului si la ce sa te astepti de la noile aparitii, aboneaza-te la Newsletterul de Cronici Cinema.acasa.ro
