Problema volumului doi din „Nymphomaniac“ nu o reprezintă scenele explicite de (falsă) pornografie şi sado-masochism ce au determinat CNC-ul să-l interzică, ci aparenta uzură a lui Lars von Trier, care oferă un film surprinzător de puţin stimulativ cinematografic pentru un autor de calibrul său.
Interzicerea volumului doi din „Nymphomaniac” („Nimfomana”) de către comisia de rating a Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC) nu a făcut decât să crească faima filmului şi printre cei care nu erau, poate, fani ai lui Lars von Trier. Reprezentărilor explicite de organe sexuale şi fragmentelor de sex li se adaugă în partea secundă câteva scene de sado-masochism, cele care au lezat probabil sensibilităţile respectivei comisii (surprinzător, într-o epocă în care totul e la liber pe internet). Comisia nu pare să fi înţeles însă că ţintele teribilistului cineast danez sunt cu totul artistice, şi abia din acest punct poate porni discuţia despre reuşita sau eşecul lor.
În volumul doi, Joe (Charlotte Gainsbourg) continuă să-i povestească lui Seligman (Stellan Skarsgard), cel care a cules-o de pe o stradă pustie, aventurile sale excentrice de nimfomană. De această dată, din perioada maturităţii şi până în prezentul acţiunii, când ajunge, rănită, în locuinţa de intelectual singuratic a salvatorului său (în prima parte asistasem la copilăria şi tinereţea protagonistei, interpretată de debutanta Stacy Martin).
Lars von Trier îşi împarte din nou filmul în capitole, fiecare fragment reprezentând diferite momente din seria de întâmplări tot mai periculoase şi explicite vizual la care se supune Joe. Între ele, misteriosul Seligman face analogii cu religia, cultura sau arta (deşi se încurcă la Ian Fleming şi James Bond). Dacă ar fi luate în serios, astfel de legături intelectuale nu ar însemna decât o trivializare a unor idei generoase, aşa cum mi s-a părut că se întâmplă în primul volum.
Citeste AICI si cronica de film Nymphomaniac Vol. I
Danezul îşi ascute însă ironia în care este prezentat Seligman (până la explozia de cinism din final), personaj pe care pare a-l folosi pentru a râde pe seama spectatorilor şi criticilor ce ar încerca să descifreze sensuri ascunse sau să ia prea în serios povestea lui Joe. „Nu este decât o joacă cu minţile şi ideile voastre despre cinema şi sexualitate”, pare că transmite Lars von Trier, continuându-şi nestingherit demersul ludic-demistificator („Forget about love” este motto-ul filmului).
La fel ca în primul volum, Lars von Trier îşi asumă – mai mult narativ şi mai puţin vizual – convenţia unor genuri, pe care le foloseşte ca rame pentru poveştile spuse de Joe – de la fals film (extrem)pornografic, la fals film de dragoste sau de acţiune (nu lipseşte nici inevitabilul pistol, comparat aproape bunuelian cu sexul unei femei).
Citeste aici in intregime cronica realizata de Ionuţ Mareş pentru Ziarul Metropolis
Foto: Independenta Film
