Filme

#_profesoara-de-pian-2001

In Cache, Michael Haneke cauta limita ecranului

Austriacul Michael Haneke nu face filme comode. Iesi cu furnicaturi si senzatii proaste, atunci cand e vorba de varfuri ale creatiei sale. In plus, are acea dorinta cinica de a nu-si menaja spectatorii si de a-i supune la suplicii, cum facea in " Funny Games ", cand, de la un punct incolo, banuiai ca lungea teroarea exercitata de doi tineri asupra unei familii luate ostatice in propria casa tocmai pentru a-ti fierbe tie creierii si a te face sa-i strigi "mai lasa-ne!".
In 2001, Haneke a ecranizat Pianista, romanul "nobelizatei" intre timp Elfriede Jelinek, dar aici teroarea nu mai era pusa in ecuatie cu timpul, ci era o teroare rece, gri, blazata - eroina interpretata de isabelle huppert avand permanent protectia farmecului fanat al bolii psihice, dar mai ales pe cea a unei existente burgheze normale/normate.
Cache ("Ascuns") e de alt soi. Aici nervii nu mai sunt aratati nici macar in scurte descarcari energetice, ci e vorba mai degraba de nervœri care se intrevad ca niste vinisoare pe dedesubtul unor relatii umane aparent normale. Avem la startul filmului o familie pariziana ajunsa, alcatuita dintr-un realizator de emisiuni literare TV, o sotie consultant pentru o editura cunoscuta si un copil frumos, cu parul cret. Linistea familiei e tulburata de aparitia unor casete video aratand ca locuinta e supravegheata.

Filmul nu este totusi un thriller, fie si pentru faptul ca intr-un thriller ajungi sa intelegi pana la urma cine a facut ce-a facut si de ce. Haneke insa are alte scopuri. Pentru el nu conteaza intriga politista, destul de inexistenta - filmul are astfel un ritm discontinuu spre inexistent -, ci urma pe care ea o lasa pe comportamentul eroilor. Scopul "hartuielii" e tocmai acela de a-l face pe capul familiei, burghezul atat de plat in comoditatea lui, de a constientiza o vina din copilarie, vina care a produs un comportament egoist-autist. De fapt, povestea lui Haneke n-ar sta in picioare la o analiza atenta, ar parea ilogica si chiar ridicola. Si poate e, dar scopul lui Haneke e sa se foloseasca de ea pentru a merge si mai departe (eroul nu-si schimba comportamentul), pana la a se interoga asupra functiei si rolului cinematografului. Secventele din casetele trimise de hartuitor familiei tot mai disperate sunt imagini statice, calme, fara nimic neobisnuit in ele, nici macar membrii familiei nu apar. Transmit o amenintare rece. Ele ar putea fi o proiectie, o materializare a inconstientului, a evenimentelor din trecut - pentru ca la finalul filmului cei acuzati de aparitia casetelor isi proclama nevinovatia. E cinematograful o arta credibila, obiectiva? Unde e limita ecranului? - pare sa se intrebe Haneke, folosindu-se de camera imobila de filmat pentru a ne transforma, pervers, si pe noi in hartuitori.

Cache e un film interesant mai ales pentru ca te lasa - mai mult ca alte filme - sa pui singur capetele in ordine (desi o constructie coerenta e imposibila). Accentele lui morale sunt discrete, ascunse in spatele unui stil rece care isi pune mereu sub semnul intrebarii propria existenta, de parca filmul in sine s-ar privi intr-un colt de oglinda. Cache premiat la Cannes cu Premiul de regie si cu cel al criticii, a deschis la Bucuresti a zecea editie a Festivalului Filmului Britanic.

Urmareste Acasa.ro pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Acasa.ro.

  •  
  •  

Articol scris de

Vezi toate articolele

Articole din cinema

Cauta-ti perechea