Tom ( Romain Duris ), eroul filmului Si inima mi se opri in loc (De battre mon coeur s’est arrêté, Ursul de Argint 2005, opt Césaruri 2006), traieste in aceste doua lumi. Muzica o are in suflet, mostenita de la mama sa, moarta. Murdaria afacerilor imobiliare o are in cap, transmisa de buhaitul sau tata, manjit cu toate alifiile.
Pelicula americana inspiratoare, cat se poate de neagra, avea un nume explicit, Fingers (Degete, de James Toback, cu Harvey Keitel , 1977). Francezul Jacques Audiard s-a oprit asupra unui vers, "De battre mon coeur s’est arrêté", dintr-un cantec al lui Dutronc, dar poeticul titlu se joaca mereu cu noi, nu acopera intreaga suprafata a filmului.
Pana la sfarsit, nu vom sti exact cine a invins, lumina sau intunericul; timp de aproape doua ore, vedem cum fiecare si-l disputa pe tanarul tras intr-o parte de amintirea a ceea ce ar fi putut sa fie, de dorinta de a regasi, dupa zece ani, pianul, aruncat in alta parte, in noroiul cotidian, de exercitiul meseriei.
Pe cat de usor poate da cu pumnul, in descinderile nocturne, filmate nervos, cu camera pe umar, pe atat de greu i se dezmortesc degetele in fata clapelor, a micii profesoare chineze care nu stie o boaba de franceza. Nu este prima oara cand Jacques Audiard, cineast discret, dar hotarat, refractar nombrilismului care isca valuri in cinematograful francez, nu are nevoie de cuvinte pentru a-si face intelesi eroii. Intr-un alt film, ei citeau in miscarea buzelor (Sur mes lèvres), acum muzica poarta intelesul vorbei de la unul la altul, in scene de a caror alunecare in poezie nu avem de ce sa ne temem, atata vreme cat nu lipseste savoarea comica. Muzica trece dincolo de spatiul lectiilor. Intr-un exceptional montaj sonor, ea urmareste alunecarile eroului in lumea tenebroasa pe care voia sa o paraseasca, isi cere drepturile. Dar cine nu-si revendica drepturile in acest film emotionant si infricosator, cu articulatii de o mare suplete?
Urgenta redescoperirii, dragostea, umbra mamei, fantasma tatalui, a unui tata netrebnic, asasinat, totusi tata. Acolo unde altii ar fi mesterit un happy-end de toata frumusetea, Audiard taie in carne vie. Ceasul „muzicii inainte de orice” inca nu batuse.
