Nu-mi plac comediile (sunt ca partidele de sex intr-o relatie de lunga durata : rareori mai ai parte de una satisfacatoare si foarte rar de una memorabila), nu mi-au placut niciodata, cum nu-mi plac nici filmele romantice, asa ca o combinatie intre cele 
doua era sortita sa-mi displaca profund, mai ales ca intotdeauna la genul asta de pelicule intrevezi sfarsitul dupa primele cadre. Totusi, am mers la Letters to Juliet cu mintea deschisa pentru ca ma pricep foarte bine sa ma mint frumos la fiecare noua vizionare.
Letters to Juliet este romanticos si siropos, aproape deloc comic, desi se incearca cateva glumite, si cam melodramatic, caci este indreptat spre publicul feminin, fiind la urma urmei doar un “chick-flick” (asa numesc americanii filmele adresate femeilor) de vazut cu cele mai bune prietene in weekend.
Amanda Seyfried este Sophie, o tanara americanca cu pretentii de scriitoare , care calatoreste cu logodnicul, Victor (Gael Garcia Bernal intr-un rol de umplutura), la Verona. Doar ca Victor este prea absorbit de afacerile sale cu vin si prea preocupat de deschiderea noului sau restaurant pentru a o baga in seama pe Sophie, aceasta fiind nevoita sa-si gaseasca alte modalitati de petrecere a vacantei.
Intr-una din vizitele sale prin Verona, Sophie ajunge sub asa-zisul balcon al Julietei (cea din tragedia shakespeariana, 
care alta?) unde fetele si femeile indragostite (si disperate) lasa de zeci de ani bilete in care cer sfaturi despre relatiile lor. Si se gasesc altele la fel de …hmm, sa zicem, duse, care sa le si raspunda. Cam stupid sa agati bilete intr-un zid si, pe deasupra, sa le adresezi unui personaj fictiv care nu avea mai mult de 13 ani, dar deh, nu toata lumea rezoneaza la ideea de dragoste precum italienii sau americanii.
Acolo, sub balcon, in zid, gaseste Sophie o scrisoare veche de 50 de ani si se incapataneaza sa raspunda, desi expeditoarea ar fi putut fi de mult plecata intr-o lume mai buna. Femeile sunt niste romantice incurabile. Raspunsul lui Sophie ii da viata peste cap pasnicei bunicute Claire (Vanessa Redgrave), care isi ia nepotul de-o aripa si-l taraste in aventura vietii lui in insorita Italie.
Inevitabil, Sophie si Claire se intalnesc datorita lui Charlie (Christopher Egan), nepotul cinic si mereu suparat (ca asa-i destinu’), si devin cele mai bune prietene. Motivul calatoriei nu putea lipsi dintr-un asemenea film, asa ca cei trei, Claire, Sophie si Charlie, pleaca in cautarea lui Lorenzo, tanarul italian fermecator de care se indragostise Claire in urma cu 50 de ani.
Filmul are mai bine de 100 de minute, asa ca este destul timp sa alergi personajele principale prin Toscana, fie si numai de dragul peisajelor de vis, si sa le pui sa ia la cercetat enspse mosii cu presupusi Lorenzo (un nume la fel de comun la italieni ca Ion la noi), in loc sa foloseasca metoda mai cost-effective – cartea de telefon.
La fel de previzibil, mereu cinicul Charlie se indragosteste de Sophie cea optimista si generoasa (facand abstractie de faptul ca e blonda cu ochi albastri si arata bine), dar ea e “promisa”, prilej pentru introducerea vechilor si unicelor “tehnici” de derutare a spectatorului naiv, de sex feminin si foarte posibil, indragostit (Sa fug dupa ea acum? Mai bine mai tarziu? Dar daca…? Sa-l sarut acum? Dar cu Victor ce fac? Lasa, poate alta data. Ba nu, gata, plec dupa el. Vaai, nu …e cu alta acum …sa bagam un smiley trist aici). Cum se termina? Pai, cu aceeasi fata, o alta calatorie si …un balcon. Stiu, parca l-ati mai vazut.
Cu exceptia actorilor, chiar si Amanda Seyfried devine placuta in filmul asta, si a peisajelor de vis ale Toscanei, Letters to Juliet te lasa indifferent. Degeaba trateaza Vanessa Redgrave rolul lui Claire cu clasa si eleganta, dar jucaus in acelasi
timp, degeaba plange si Seyfried cu lacrimi de crocodil foarte convingatoare, degeba arunca Christopher cate o mostra de umor englezesc (desi el este un alt australian la Hollywood), degeaba ne imbata directorul de imagine cu vile pe dealuri si vita de vie pe fundalul unui apus de soare, caci scenariul, atat de asemanator cu multe altele, a fost stors inca dinainte de concepere de orice nuanta sau urma de noutate.
Pana la urma insa, fiecare spectator vede altfel filmul si sunt constienta ca multora le va placea pentru ca reuseste sa zgaltaie nitel coarda aia sensibila care de abia tine in spate un stavilar de lacrimi.
