4:48. Psychosis la Edinburgh Fringe

“4:48. Psychosis” este un text care induce o stare  transa,  creand acces la acea curgere inconstienta a vietii psihice de dincolo de bine si de rau, in care adevarurile se configureaza si se distrug la limita suportabilitatii, acolo unde este posibil esecul.  

Spectacolul polonezilor a reusit sa creeze imaginea durerii care incapsuleaza individul privandu-l de raporturile cu ceilalti si de stabilitatea obiectivitatii si a jumatatilor de adevar. Scris inainte de a se sinucide ,ultimului text al celei mai controversate scriitoare de piese de teatru a anilor 90 are drept tema contemplarea sinuciderii in contextul psihiatric si social al unui spital care neaga insolvabilitatea unora din problemele umane.

Spectacolul incepe in plina criza a unui personaj cuprins de furie si neputinta la ideea ca viata nu merita traita , continua in agitatia dementa /deliranta de a se opune singurei solutii propuse de ceilalti, medicatia,  si se de termina tulburator si lent in tacere. “I can’t sleep, I can’t eat, I can’t fuck, I can’t make love” este anormalitatea unei femei reduse la tacere de neintelegerea  perpetuata in sistem  drept solutie, de slabirea propriei rezistente de a-si sustine existenta psihica marcata de durere  si de inexistenta unei iubiri destul de puternice pentru a o scoate din infern.
 
O masa lunga si cateva scaune intr-un pustiu verde si steril al unui spital psihiatric sunt spatiul unor invocari ale dragostei , ale dorintei umane de a fi atins si de a trai; spatiul unor scene de apropiere cu oamenii care nu calmeaza durerea din interior ci devin torturante ; al unor intrevederi cu doctorul in care durerea este vazuta drept symptom si inceteaza sa devina nelinistitoare.

Ferestre de lumina decupate in spatiul scenei marcheaza pierderea inceata a capacitatii de a relationa cu ceilalti ca si a curiozitatii fata de lume, iar ceea ce devine fascinant in acest spectacol este chipul pe deplin uman al unei dureri al carei motiv nu este mentionat niciodata. Spatiul obiectiv este distorsionat, fragmentat prin lumina, realitatea fiind construita din inserturi de o calitate aparte , ciudata, extreme de posibile, care reflecta o  dureroasa lipsa de rezonanta cu ceilalti ,dar a caror finalitate in sinucidere nu este previzibila.

Relatiile cu celelalte personaje sunt pline de ambiguitate,  teroarea si speranta tensionand permanent intalnirile scenice. Realul si irealul incep sa se amestece de la un moment dat, iar aceasta mixture este ritmata de secvente care puncteaza dimensiunea adevarata a singuratatii si durerii. Punerea in scena reuseste sa puna in evidenta umorul de un tip ciudat, a carui substanta e resemnarea de a privi ordinea acestei lumi.

Optiunile regizorului de a atribui parti ale monologului unei iubite superficiale si unui doctor complezent devin putin frustrante in cea de-a doua parte a spectacolului, cand scena se transforma in cabinetul doctorilor, in care personajul principal renunta la lupta pentru viata si se “preda”. S-ar parea ca in acest moment spectacolul se fragmenteaza, optand pentru o diastantare in raport cu  starea de nesanatate mentala.

In timp ce doctorii rostesc diagnoze peste diagnoze pe peretii sanatoriului apar obsessive randuri de cifre, care sugereaza iadul uniformizarii. Spectacolul devine din descriptiv narativ, scenele dintre ea si doctori fiind alternate cu scene de agonie. Agonia devine din ce in ce mai apasatoare, monologurile din ce in ce mai obosite, moartea apare ca o femeie batrana dezbracata , disperarea existential devine sange, cateodata pe fundal sonor “When I’ll Fall In Love”. Lipsa sperantei devine explicita, dar momentul mortii are in el ceva tulburator, frumos si cumplit.

Nu este un spectacol pentru aplauze, ci pentru stimularea unor alte clape ale existentei, pentru a nu ne lasa anchilozati in cliseul lipsei de importanta a oamenilor si a lipsei noastre de responsabilitate fata de durerea pricinuita in lumea in care traim.