In urma cu zece ani, cand incoltise in noi primul gand de plecare, Anglia nici nu era pe lista tarilor in care sa ne asezam. In top cinci se gaseau Suedia, Olanda, Danemarca, Australia.
Prima iesire a noastra in strainatate a fost la Viena, in Austria. Sotul meu a fost incantat de oras si i-ar fi placut sa locuiasca aici. M-a fermecat Viena, insa nu intr-atat de mult incat sa spun - "Da, aici as vrea sa locuiesc toata viata". Urmatoarea vacanta am petrecut-o in Portugalia, la Lisabona. Da, draga noastra Lisabona, care ne-a uns la suflet pe amandoi datorita locurilor uimitoare, mancarii delicioase si diverse, oamenilor ei amabili si nu in ultimul rand datorita limbii, pe care incepusem deja sa o studiez la Ambasada Braziliei. Dar era un impediment, criza se asternuse peste tara si o incoltise din toate partile. Portughezii fugeau incotro vedeau cu ochii.
Nu de putine ori ne-am gandit la Australia si la Noua Zeelanda, sa crestem animale, sa ne facem o ferma. Dar erau prea la capatul lumii... "Visul american" nu ne-a fascinat niciodata. Am tinut legatura cu fosti colegi de facultate, stabiliti de ani buni in SUA, insa nu ne-au convins ca ar trebui sa ne mutam acolo.
Pentru o vreme am pus toate gandurile in stand by. Ne saturaseram pana peste cap de ceea ce se intampla in Romania. Paharul se tot umplea. Am renuntat sa ne mai uitam la televizor, insa, lucrand in presa tot nu puteam sa rupem complet legatura cu massmedia. In plus, nu politicienii ne deranjau pe noi. Ci mizeria de pe strazi, cainii care sareau sa ne muste (sotul meu a fost atacat de cel putin doua ori, pus la pamant si intr-una dintre dati si-a pierdut verigheta - cam acesta a fost momentul care a declansat totul).
Nasii lui Toma ne anuntasera in 2010 ca pleaca in Suedia, iar vestea a picat ca o bomba in sufletele noastre. Voiam sa ne facem impreuna cu ei aceste planuri de plecare. Suedia era si pe lista noastra. Ne-au spus ca e greu sa plecam impreuna, ca e greu cu limba etc, etc. Dupa multe dezbateri, am decis sa renuntam la tarile nordice. Ne-ar fi fost extrem de greu sa gasim ceva de lucru fara sa cunoastem macar limba. Prieteni care munceau in Spania si Italia ne-au sfatuit sa ocolim aceste tari, pentru ca situatia se inrautasise si acolo, criza era peste tot, locuri de munca putine, multi romani se intorceau acasa.
Medicul lui Toma ne sfatuia sa emigram in Belgia, mama ne indemna sa alegem Elvetia, fiindca auzise ea ca acolo se traieste cel mai bine. Un alt prieten ne spunea ca daca ar fi sa emigreze, ar alege Cipru sau Grecia. Am stat de vorba ore in sir cu prieteni stabiliti de ani buni in toate colturile lumii, din SUA pana in Australia, din Franta pana in Japonia. Nici Canada nu era o optiune pentru noi, era prea departe de familie si daca nu ne-am fi acomodat, ne-ar fi fost foarte greu sa ne intoarcem, mai ales ca porneam in aceasta aventura cu un copil mic de mana. Trebuia sa luam in calcul toate posibilitatile, sa nu facem greseli si sa nu ne aruncam cu capul inainte fara sa cercetam unde ne-ar fi fost mai bine.
Inainte de a pleca din Romania, am cautat sa ne mutam din Bucuresti, la Brasov, sa cumparam o casa la tara si sa incercam sa luam parte la fenomenul downshifting. Cu 1500 de euro in buzunar nu prea puteam face multe. In plus, viata la tara nu este usoara si nu eram convinsi ca puteam sa ne intretinem exclusiv din ceea ce am fi cultivat in gradina noastra. Am facut liste intregi cu toate aceste lucruri, am facut socoteli, am scazut, am adunat si nu s-a legat nimic.
Dupa un an, am ajuns la concluzia ca ar trebui sa alegem o tara careia sa-i cunoastem macar limba, sa nu o luam chiar de la zero cu totul. Astfel, am ajuns la o singura optiune - Anglia. Am luat legatura cu prieteni care traiau de ani buni la Londra. Cei 1.500 de euro ar fi fost de ajuns sa traim o luna la Londra, pana sa gasim ceva de lucru. Si totusi... Nu eram intru totul convinsi ca e bine sa ne ducem orbeste in lume, cu un copil in brate, fara sa avem un job gasit din tara.
Astfel, am ajuns la un domn care muncea ca taximetrist in Havant, la 20 de minute de Portsmouth. Au urmat ore in sir de schimburi de experiente pe Skype, ne-a spus cat costa kilogramul de cartofi, cat costa adidasii, de unde sa ne mobilam casa. Am luat notite si am dezbatut iarasi. In doua luni, luaseram o decizie. Sotul meu avea sa plece inainte, pentru patru luni, sa se aseze intai el, sa stranga bani, apoi sa ne cheme cand toate apele aveau sa se limpezeasca. A fost grea despartirea, insa am trecut si peste aceasta incercare.
Ma bucur nespus ca am ajuns in Portsmouth, si nu la Londra. Portsmouth este cumva intre viata la tara si cea de la oras. Stam la casa, am pus seminte de flori si de legume in jardiniere, avem aproape marea, sunt parcuri verzi si frumoase in tot orasul si cand vrem civilizatie alegem strazile aglomerate, pline de murmurul comerciantilor si al muzicantilor.
Post Scriptum - Emigrarea noastra a insemnat: 10 ani de ganduri, de nehotarari, de dezbateri; zeci de foi cu socoteli; zeci de nopti nedormite; pareri de rau fata de Romania, fata de cariera de jurnalist, fata de familie; asteptari prea mari fata de strainatate; 1500 de euro in buzunar; lacrimi multe, sperante, planuri.
Din Romania, am plecat doar cu trei geamantane. Emigrarea a mai insemnat o schimbare a parerii noastre fata de Romania, pe care o privim cu mai multa indurare. Emigrarea a mai insemnat o acomodare la un sistem de valori total nou, o adaptare treptata, greoaie, care se tot modeleaza de doi ani incoace.
Foto: Arhiva personala
