A fost odata ca niciodata un jefuitor de banci. Numele lui era John Dillinger . Unii spun ca a infaptuit lucruri curajoase si ca era admirat de oamenii epocii, altii sustin, insa, ca presa a creat un personaj mitic dintr-un simplu hot doar din dorinta de a scandaliza si de a creste audienta. Cert este ca numele lui John Dillinger a supravietuit peste timp si a devenit chiar si personaj de film. Public Enemies este ultima productie in care legendarul jefuitor de banci este readus in atentia publicului.
John Dillinger (Johnny Depp) este obisnuit sa se joace neincetat cu autoritatile americane. Astfel, jefuieste banci fara a fi deranjat in vreun fel de politie, iar atunci cand este prins evadeaza din inchisorile cele mai stricte fara a da impresia ca
face vreun efort special.
Nici Johnny Depp nu pare sa fi facut vreun efort special ca sa intre in pielea celebrului raufacator. Chiar daca joaca binisor, actorul doar afiseaza constant seriozitatea si gingasia unui hot – simbol si sugereaza ca acesta nu a ales sa fie rau pentru ca si-a dorit, ci pentru ca nu a avut alternativa.
M-as fi asteptat de la Depp la mai multa imaginatie in construirea rolului din Public Enemies, la cateva giumbuslucuri, la vreo surpriza. Vedeta care face toti banii in alte filme, se multumeste de data aceasta sa fie incruntat incontinuu atunci cand ii impusca pe politisti si sa zambeasca tamp si fericit atunci cand vorbeste cu iubita lui Billie Frechette (Marion Cotillard).
John Dillinger - cautat "mort sau mort"
Apropo de aceasta, Marion Cotillard nu se poate abtine sa nu fie ingenua la aproape fiecare scena. Fata protesteaza slab la orice propunere pe care o face Dillinger pentru ca mai apoi sa o accepte cu un entuziasm romantos si plictisitor.
De altfel, in Public Enemies, toti actorii din rolurile principale par a se fi inteles sa nu arate prea multe variatiuni de emotii. Christian Bale (Melvin Purvis) joaca de la cap la coada cu aceeasi figura prin care emana duritate si inflexibitate. Nu i se misca niciun muschi de pe fata, nici macar in momentul in care infaptuieste lucruri importante.
Cel mai mult din Public Enemies mi-a placut scena in care John Dillinger este destul de nebun sa intre exact in sala in care ar fi trebuit sa fie adunati toti ofiterii care isi doresc sa il prinda "mort sau mort". Peretii sunt tapetati cu postere cu el si cu banda lui, este denumit inamicul public nr.1, peste tot se gasesc documente ce indica eventuale piste pentru capturarea lui. De ce mi-a placut atat de mult? Pentru ca sala era goala. Nu se afla acolo nicio fiinta umana.
Oare a vrut Michael Mann sa sugereze ca, de fapt, nimanui nu-i pasa de cei care obstructioneaza securitatea unui stat 
atata timp cat nu atenteaza la securitatea lui proprie, de individ? A vrut, n-a vrut, se pare, insa, ca scena s-a petrecut si in realitate.
Public Enemies este un film care merita vazut, in special pentru modul in care a fost filmat. Cameramanii au reusit cu brio sa redea dinamismul intr-o maniera cel putin interesanta: uneori cu o camera de mana, alteori prin folosirea unor cadre lungi si, din cand in cand, cu efecte speciale abia perceptibile.
