In noua ecranizare dupa Mindrie si prejudecata, aparatul de filmat - naratorul nostru - atrage imediat atentia asupra sa, refuzind (mai ales in prima jumatate de ora) sa stea locului. Aluneca pe coridoarele casei Bennet, trecind usor, fara sa se formalizeze, dintr-o camera in alta, interesindu-se ce mai face doamna Bennet (ca de obicei, face planuri de casatorie pentru fetele ei), descoperindu-l pe domnul Bennet pe unde s-a mai ascuns (locurile predilecte sint cotetul porcului si propriul birou) si gudurindu-se pe linga cele cinci fete - in special pe linga Elizabeth (Keira Knightley).
Cind se da cite un bal, camera e si mai putin retinuta: executa figuri complicate prin sala, incercind sa se tina dupa toate personajele importante, pierzindu-le si regasindu-le, ratind unele replici, prinzind altele si, una peste alta, comportindu-se ca o iscoada sprintena, dar cam repezita - nu foarte toleranta cu ordinea si formalismul lumii lui Jane Austen.
Atunci se pune intrebarea: oare este cea mai potrivita iscoada? Cind a intrat in lumea lui Edith Wharton, in Virsta inocentei, Martin Scorsese a facut-o intr-un stil si mai impetuos, comportindu-se nu ca o iscoada, ci ca un intrus pornit sa tulbure, macar cu camera sa, o ordine inabusitoare, si impetuozitatea se potrivea acolo - in Wharton despre asta e vorba, despre emotii turbulente si inabusite. Dar in Jane Austen?
In viziunea regizorului Joe Wright si a scenaristei Deborah Moggach, scena in care mindrul domn Darcy (Matthew Macfayden) marturiseste pentru prima data iubirea pe care a ajuns sa i-o poarte lui Elizabeth (in pofida "inferioritatii ei si a faptului ca aceasta insemna o degradare pentru el") se desfasoara intr-o ploaie torentiala ; amindoi sint leoarca. Ea il respinge cu indignare, dar ramin fata in fata, uzi si tremurind de dorinta; abia se pot abtine. Ce-i asta? Realizatorii ar spune ca e vorba despre senzualitatea inabusita a lumii lui Austen, dar de fapt e vorba despre senzualitatea lumii noastre, care numai inabusita nu e: noi nu ne putem abtine; daca noi, cei de azi, ne gindim tot timpul la lucrul acela, boiernasii de tara din Anglia inceputului de secol XIX trebuie sa se fi gindit si ei la fel de mult, nu? Ei bine, probabil ca nu. In orice caz, nu Elizabeth. Nu intr-un moment ca acela. In momentul acela, nu se putea gindi decit la firea scirboasa a domnului Darcy. Alte sentimente mai aveau de asteptat.
Dar realizatorii nu vor sa astepte. Nu vor ratiune si simtire. Vor simtire si iar simtire, cit mai fierbinte si mai potopitoare, si cit mai devreme. Si, prezentindu-ne-o Elizabeth potopita, atit de devreme, de sentimente atit de fierbinti, ei ignora amanuntul esential ca, in acest stadiu al relatiei lor, domnul Darcy, unul dintre cele mai atragatoare personaje masculine din toata literatura, inca nu e destul de atragator pentru ea. Mai are de lucrat (la mindria lui excesiva), dupa cum si Elizabeth mai are de lucrat (la prejudecatile ei).
Iubirea lor nu e o furtuna care-i ia pe sus; e o educatie, o calatorie dificila care le testeaza la maximum judecata si la capatul careia ajung sa se vada clar - si sa le placa ce vad unul la altul. Nu numai distinctia povestii, ci si puterea ei de a emotiona depind de asta - de drumul lung (care in film e o nimica toata) de la prima declaratie de dragoste a lui Darcy, cu referirile ei insultatoare, la conditia sociala a lui Elizabeth, la cea de-a doua: "Esti prea generoasa ca sa rizi de mine". Asta e privelistea in fata careia se minuna Martin Amis, incercind sa se adune de pe jos dupa a cincea sau a sasea lectura: "un om ca domnul Darcy redus la smerenie, adincit si democratizat de forta iubirii".
Daca toate acestea suna a bodoganeli de purist e si din cauza ca asta sint: citesc Mindrie si prejudecata o data pe an si am de gind sa maresc doza - sa ma injectez tot mai des cu toleranta clarvazatoare a lui Austen - pe masura ce voi imbatrini si ma voi inrai. Versiunea asta nechibzuita, infierbintata si gifiitoare nu e pentru mine, dar e posibil ca altii sa gaseasca in ea tot ce-si doresc de la Austen si, in general, de la un film de epoca . In fond, Keira Knightley comunica foarte bine vioiciunea mintii lui Elizabeth (nu si seriozitatea ei) si, chiar daca exercitiile ei de scrima verbala cu Darcy sint mult simplificate, astfel incit nu putem sa savuram ca lumea potrivirea dintre stilurile lor, ei fac un cuplu la fel de frumos ca intotdeauna.
Cit despre predispozitia moderna de a citi turbulenta senzuala printre rindurile ordonate ale domnisoarei Austen (care a murit domnisoara, la 41 de ani), e o stare de fapt: n-o fi corect si in nici un caz nu e galant, dar asta e. Pina si un specialist ca Amis marturisea ca, de la un timp incoace, parca si-ar dori "un deznodamint mai detaliat - de exemplu, o scena de sex de 20 de pagini".
Iar eu sint ultimul om calificat sa arunce piatra: m-am tot gindit la Elizabeth - e eroina mea preferata - si nu pot sa spun ca gindurile mele au fost intotdeauna curate.
