Going The Distance, comedia romantica care se pregateste sa-si faca loc si pe marile noastre ecrane, reprezinta primul lung metraj al lui Nanette Burstein.
Garett (Justin Long), un tip tocmai parasit de iubita sa, isi ineaca amarul in bautura, in compania unor amici. In bar, o cunoaste pe Erin (Drew Barrymore), o jurnalista stagiara la un ziar new yorkez. Dupa o seara tixita cu alcool, Garett si Erin sfarsesc unul in bratele celuilalt.
Numai ca povestea de dragostea nu e asa de fericita precum pare. Erin trebuie sa paraseasca orasul si sa plece in San Francisco pentru a-si termina facultatea. Cum iubirea este mare, cei doi accepta sa aiba o relatie la distanta , in care saruturile sunt inlocuite cu convorbiri la telefon, iar imbratisarile cu schimb intens de SMS-uri. Dorul este mare, iar intalnirile o data la cateva luni parca nu mai ajung, iar cei doi incep sa se intrebe daca acest gen de relatie va avea vreun viitor. Are sau nu povestea de dragoste un final ca-n povesti? Raspunsul il vei gasi in sala de cinematograf.
Dupa ce si-a exersat talentul cu cateva documentare si o miniserie TV, Nannette Burstein a hotarat ca e cazul sa intre in liga I a celei de-a saptea arte, si sa regizeze si un lungmetraj. Si o face bine, rezultatul fiind o pelicula coerenta, sensibila si totodata amuzanta, cu o distributie inspirata.
Drew Barrymore si Justin Long sunt deja scoliti in comediile romantice, asa ca nu le-a fost deloc greu sa-si joace rolul de indragostiti. Naturaletea cu care joaca o putem pune si pe seama faptului ca in viata de zi cu zi cei doi formeaza un cuplu, marcat la randul lui de despartiri si impacari.
Intr-un rol secundar am remarcat-o pe Christina Applegate, Kelly cea blonda si toanta din Familia Bundy peste care au trecut aproape 20 de ani. Chiar si asa, cu tot cu ridurile de rigoare si cu o batalie castigata cu cancerul, Applegate starneste hohote de ras in Going the Distance, unde este un fel de Bubulina gospodina din piesa lui Banica, obsedata pana peste cap de curatenie.
Fanii poantelor cu aluzii sexuale mai mult sau mai putin evidente au motive sa se bucure. Going The Distance abunda de asa ceva. Tind sa cred ca in filmul asta frecventa de “fuck” si derivatele acestuia este chiar mai mare decat in Cop Out, o alta comedie reusita aparuta in acest an.
La capitolul soundtrack, filmul este in mare parte tributar anilor ’80: The Cure (“ Just Like Heaven ”), Pretenders (“Don’t get me wrong”), Berlin (“Take My Breath Away”), Bill Medley & Jennifer Warnes (“I've Had the Time of My Life ”). Printre poante porcoase si muzici optezeciste, Nanette Burstein are timp sa arunce sageti acolo unde doare, adica la starea actuala a industriei muzicale. Garett remarca cu amaraciune, la un moment dat, cum adevaratele valori raman in underground, in vreme ce trupele de adolescenti aratosi (gen Jonas Brothers), dar lipsiti de talent, sunt scoase in fata de casele de discuri.
Mergem sa vedem Going The Distance ?
Daca ai chef de o comedie romantica, fara un scenariu tras de par si actori care joaca natural, atunci Going The Distance ar fi o alegere buna.
