Prima oara cand am auzit de Love Happens, mi-am zis: „Mda, alta poveste resuflata in care dragostea invinge tot”.
Acum, dupa ce am urmarit filmul, nu pot spune ca m-am inselat, pentru ca Love Happens-ul lui Brandon Camp propune chiar genul acesta de romance diabetic. Ceea ce m-a amuzat teribil, insa, este faptul ca pornirile diabetice nascute din cliseele romantice ale batranului Hollywood au stat la colt aproximativ tot filmul, lasand loc de fapt altor laturi umane tocmai bune de disecat, cum ar fi dilemele filozofice legate de viata si moarte. 
Dr. Burke Ryan (Aaron Echart) este un scriitor psiholog care a devenit celebru dupa ce a scris un best-seller despre modul in care omul se poate confrunta cu sentimentul pierderii unei persoane dragi. In urma cu 3 ani, Burke si-a pierdut sotia intr-un grav accident rutier. Convins ca experienta sa dureroasa ar putea sa-i ajute pe ceilalti, acesta se transforma intr-un soi de guru la ale carui seminarii pe tema exprimarii si invingerii suferintei participa sute de oameni.
Partea proasta in toata povestea aceasta este ca Burke nu reuseste neam sa realizeze ca el insusi inca nu a depasit momentul dureros, lucru enervant de evident in ochii tuturor celorlalti. Pe langa asta, baiatul nostru a mai inserat si o minciuna in drama sa. Cu ce a mintit personajul si cine va fi in masura sa-l ajute pe acesta sa traga o portie zdravana de plans pentru a se intrema, ramane de vazut.
Evident ca in toata aceasta poveste telenovelistica, ca de altfel in toate celelalte zeci de mii de povesti de iubire marca Hollywood, trebuia sa-si faca aparitia din senin o duduie, o Mercedes sau Marimar, o florareasa , care sa-i fure mintile incercatului scriitor muncit de ganduri. Logic ca aceasta are menirea de-al determina pe Burke al nostru, prin love and stuff, sa termine cu prostiile si sa se maturizeze odata.
Modul in care acesta isi intalneste salvatoarea sufletului este insa unul extrem de previzibil si care miroase a cliseu: Eloise, nimeni alta decat Jennifer Aniston, se ocupa de aranjamentele florale din hotelul la care binenteles ca trebuia sa fie cazat Dr. Burke, venit in Seattle intr-o calatorie de afaceri . In mod natural si absolut firesc, ea se va afla fix in acelasi moment cu el, pe acelasi coridor. Coridor pe care, evident se va lovi de Burke, va stabili imperiosul „eye contact”, suficient pentru ca magia si minunatia iubirii sa-si faca meandrele si, de aici, laptele si mierea vor curge in canitati pantagruelice. Credeti-ma, este atat de previzibila toata treaba incat tinde sa deranjeze si IQ-ul vanzatorului de praz din piata de zarzavaturi . 
Dupa cum ziceam insa, la prima vedere, Love Happens este o poveste de dragoste. Si asta nu e partea interesanta din el. Ceea ce mi-a atras atentia, de fapt, la acesta pelicula a fost modul in care Burke reuseste sa-i convinga pe ceilalti sa-si invinga temerile si sa ia viata in piept. Unul dintre personajele care m-au emotionat intr-un fel, si alaturi de care chiar am trait cat de cat drama pierderii cuiva drag, este Walter (John Carroll Lynch), un antreprenor care si-a pierdut fiul de numai 12 ani intr-un accident stupid. Suferinta barbatului iese prin totii porii si n-are cum sa nu impresioneze, oricat de sarcastic si fara inima ai fi. De la furie la neputinta, de la durere la negare si dupa aceea la resemnare, acest Walter chiar reuseste sa te faca sa te pui in locul lui si sa te gandesti cum ai suferi pierderea cuiva drag.
Partenerul de afaceri al lui Burke, Lane „Fuckin” Marshall, dupa cum el insusi isi spune, este un alt personaj care mi-a placut. De fapt, a fost singurul care a reusit sa-mi smulga cate un zambet razlet prin glumele sale. Mai uman si mai rational decat Burke, personajul lui Dan Fogler face fata cu brio actiunii filmului.
Atat Aaron Eckhart, cat si Jennifer Aniston mi s-au parut insipizi, indori si incolori. Mai mult ca sigur, actorului, ajuns celebru datorita filmului Batman: The Dark Knight, ii se potriveste mai degraba rolul „Omului cu doua fete” decat cel al gurului vaduv efeminat. Iar pe eterna Rachel o vad mai degraba intr-o comedie romantica de mana a 15-a, decat in genul acesta de filme motivationale fara mare priza la public. 
Multi sunt de parere ca scenariul a fost scris de niste incepatori in ale melodramelor stampilate la Hollywood, fiind plin de sinapse care nu se leaga, scene de umplutura, si momente penibile si de neinteles. Tind sa le dau dreptate, de multe ori am dat sa atipesc in scaun, insa, trebuie sa recunosc ca, pana si in acest film care nu m-a impresionat sub nicio forma, a trebuit sa fie o pacatoasa de scena in care latura mea de femeie sensibila sa fie grav pusa la incercare. Ce vreti? Ma tot lupt cu sensibilitatea mea, dar vad ca tot isi mai arata coltii. Care a fost acel moment? Nu va spun decat atat: implica un discurs in public si o imbratisare intre doi barbati care plang de mama focului. Penibil stiu, am si eu momentele mele proaste. Ma impac cu ideea ca poate asa ajut si eu economia cinema-ului, convingandu-va pe voi sa va duceti la acest flecustet melodramatic.
