Spielberg si-a facut o reputatie din a explora chestiuni istorice ambigue, din punctul de vedere al calaului si al victimei. Ce a facut in Lista lui Schindler continua cu München, doar ca de data aceasta adversarii geopolitici nu mai sint evreii si germanii, ci statul israelian si palestinienii.
Terorism reactualizat
Punctul de pornire, dar si laitmotivul filmului este asasinarea atletilor evrei de catre teroristii din gruparea „Septembrie negru“, in timpul Jocurilor Olimpice din 1972. Pelicula dedica mult timp reconstituirii acestui eveniment, completate cu imagini de arhiva si cu toate detaliile: refuzul Goldei Meir, de a negocia cu teroristii, dar si cel al Germaniei de a permite accesul fortelor speciale. Replica Israelului a constat in ceva bombardamente, dar si in finantarea unor echipe ale razbunarii, a caror functie era de a-i elimina pe toti arabii care au contribuit la atacul terorist. Spielberg urmareste destinul unui grup si pe cel al liderului ei, Avner ( Eric Bana ).
Thriller pe muchie de cutit
O astfel de decizie e problematica: nu afli prea multe despre restul echipei, asa ca Avner este singurul suport al identificarii spectatorului, singurul personaj pe care se mizeaza in scopul mentinerii interesului publicului. Protagonistul este foarte departe de spionul standard: profund legat de familie, patriot pina in virful unghiilor, si, ca si restul echipei, nu prea „specializat“ in ale muncii de asasin sub acoperire. Aceasta a fost decizia constienta a scenaristilor care si-au dorit „un spion cu fata umana“.
In schimb, filmul compenseaza oferind secvente de actiune captivante, pe fondul carora incetoseaza distinctia dintre calau si victima, aratind ca adversarii se regasesc, mai devreme sau mai tirziu, in ambele ipostaze. Seria de asasinate incepe cu brio, dar, pe masura ce continua, membrii echipei se trezesc nu doar in pozitia de vinatori, ci si in cea de vinati. Tot gradat, din ce in ce mai multi civili devin victime colaterale, ceea ce creste considerabil si tensiunea filmului, si chinurile morale ale personajului, care degenereaza catre paranoia. De altfel, rezumind morala din spatele filmului, ajungi la doua idei: ca violenta careia i se raspunde cu violenta creeaza un cerc vicios si ca trebuie sa pui familia inaintea patriotismului.
Mossadul, putin prea inocent
Desi filmul nu demonizeaza pe nici unul dintre adversari, serviciile secrete israeliene ies prost pentru ca nu par prea profesioniste. In primul rind, Avner a facut parte din Mossad , in cadrul caruia i-a fost bodyguard Goldei Meir. Un job care nu prea il califica pentru vinatoarea de teroristi. In al doilea rind, nu e clar in film de ce Israelul trebuie sa pretinda inexistenta echipei cind omul de legatura Ephraim ( Geoffrey Rush ) vrea ca omorurile sa fie executate cit mai spectaculos cu putinta, de preferinta cu bombe, pentru a obtine cit mai multa publicitate. Si pozitia lui Ephraim e bizara: la inceputul misiunii afirma ca nu trebuie sa existe nici un contact intre el si Avner, pentru ca apoi, complet nejustificat, sa il vezi luind masa cu intreaga echipa. Chiar si oamenii pe care Mossadul ii impune lui Avner sint departe de a fi specializati, in mod deosebit creatorul de bombe ( Mathieu Kassovitz ), care e cit pe ce sa rateze doua lovituri. In ceea ce priveste „tintele“, serviciile secrete israeliene nu fac nimic altceva decit sa ii furnizeze lui Avner fotografiile lor, nu tu detalii despre ei sau despre modul in care au fost implicati in atacul de la München, cu atit mai putin contacte. Ba chiar, odata intors in Israel, protagonistul este „muls“ de contacte de catre sefii lui. Dar, la urma urmei, coscenaristul Tony Kushner, cistigator al Premiului Pulitzer, admite ca a creat o „fictiune istorica“, deci nu s-a preocupat prea mult de detalii apropo de plauzibilitate.
Defecte minore
Dincolo de aceste alunecari, filmul, executat tehnic cu o virtuozitate de care putini regizori sint capabili, face multiple oferte si isi tine promisiunile. Insa Spielberg nu a invatat din vechile greseli si, ca si in lista lui schindler, lungeste inutil finalul. Ceea ce, la un lungmetraj de peste doua ore si jumatate, nu ii ierti atit de usor.
In gura criticii de film
Desi a ratat premiile oferite de asociatia presei straine, Globurile de Aur, filmul lui Spielberg a entuziasmat criticii de ambele parti ale Oceanului. Asta cu toate ca, din cauza secretului care l-a inconjurat si pentru ca regizorul refuza sa dea interviuri, pelicula a avut parte de publicitate negativa inainte de a fi lansata.
„New York Times“ l-a etichetat drept „cel mai dur si mai indurerat din cariera lui Spielberg“, iar Roger Ebert, actualul guru al criticii de film americane, l-a laudat pentru obiectivitate, numindu-l „un act de curaj si de constiinta“.
Redactia de la francezul „Écran Large“ il considera „mai mult decit orice, o abila explorare a oamenilor prizonieri ai propriei etici si ai patriotismului“.
