Filme

#_inside-man-2006

Energiile orasului - Inside man

Cel
mai bun film al lui Spike Lee, Do the Right Thing (cunoscut la noi si sub titlul de Pizzeria lui Sal), era o expunere ardenta despre comunitatea multirasiala ca butoi cu pulbere; chiar mai pustiitoare decit explozia finala era suita de explozii verbale declansate de Lee pe la mijlocul filmului, cind personajele - afro-americani, italo-americani, americani de origine coreeana - se protapeau, pe rind, in fata camerei si spuneau ce cred despre mamele, stramosii, traditiile, dumnezeii si pigmentii vecinilor lor.

Cel mai bun lucru - de departe - din penultimul Spike Lee distribuit la noi, A 25-a ora, era momentul in care eroul, un new-yorkez de origine irlandeza si de religie catolica, se uita in oglinda si ii injura pe rind, cu aplicatia unui sociolog si verva unui hip-hopper, pe pakistanezi, pe rusi, pe dominicani, pe portoricani, pe evrei, pe negri, pe homosexuali, pe albii bogati, pe preotii catolici, pe "I. H, care a scapat usor, cu doar o zi pe cruce", pe altii pe care nici n-am avut timp sa mi-i notez si, in sfirsit, pe el insusi. Dupa care se simtea putin mai bine. Pe scurt, invectiva rasista este pentru Lee ce e prelegerea despre hamburgeri pentru Tarantino, iar scepticismul lui educat in strada e un corectiv necesar la discursurile oficiale despre binefacerile multiculturalismului.

La prima vedere, cel mai recent proiect al sau, Omul din interior, e departe de a-i oferi conditii ideale ca sa-si exerseze redutabilul simt al observatiei. E un film de gen, dupa scenariul altcuiva (al lui Russell Gewirtz ), un thriller cu spargatori , politisti si ostatici, in care misterele confectionate, surprizele narative si suspansul negocierilor trebuie sa ocupe primul plan. Dar, de la primele cadre cu clientii si angajatii bancii care peste citeva momente va fi sparta, e clar al cui e filmul; dintre viitorii ostatici, citiva sar in ochi: un asiatic, un rabin, un arab. "Un arab!", se alarmeaza politistii atunci cind omul e eliberat. Se reped asupra lui si-i desfac turbanul, in timp ce el incearca sa le explice ca religia ii interzice sa se arate cu capul descoperit: nu e arab, ci sikh. Ups, eroare. Dar nu e genul de eroare care sa-i descumpaneasca pe politisti: pentru ei, ori ca e arab, ori ca e sikh, tot "imbrobodit" se cheama. Politistul negociator e interpretat de Denzel Washington . Conform uzantelor, el ar trebui sa fie eroul filmului, si totusi pare prea subtil, prea cochet, prea uns cu toate alifiile pentru a fi totalmente acceptabil in aceasta postura conventionala. Ni se spune in treacat ca e suspectat de luare de mita si, din momentul acela, oricine l-a vazut pe Washington in Zi de instructie va refuza sa-si mai coboare garda in fata lui pina la aprinderea luminilor in sala.

Pentru a ne spori nervozitatea, Lee face ceva foarte destept: insereaza in actiune flashforward-uri cu interogatoriile la care vor fi supusi ostaticii eliberati si, initial, tehnicile de interogare folosite de erou par inexplicabil de dure - gratuit-insultatoare, pervers-manipulative. Exista o explicatie - exista motive de a crede ca spargatorii s-au ascuns printre ostatici -, dar initial nu stim asta si atitudinea lui Washington se citeste ca ostilitate pura, ca si cind criza ostaticilor ar fi dezlantuit energiile negative - rasismul, paranoia, rautatea irationala - ale orasului pe care el il apara si-l reprezinta. In postura lui de receptor hipersensibil si de analist al acestor energii, Lee nu dezamageste nici de data asta. Dar cum e ca regizor de actiune? Spectatorii cu care am mai stat de vorba nu pareau dezamagiti nici de partea cu spargerea, care, conform unuia dintre ei, "e atit de frumoasa incit iti vine sa dai si tu una". Asta e un argument pe care-l pot intelege: si eu simt acelasi lucru de cite ori vad Oliver! si ajung la momentul in care hotul Fagin ii cinta orfanului Twist, in loc de nani-nani, "You've Got to Pick a Pocket or Two".

Dar trebuie sa spun ca, din acest punct de vedere, Omul din interior m-a lasat rece. Una dintre probleme este ca subscrie la vechea, sentimentala si artificiala moralitate hollywoodiana conform careia un jaf devine acceptabil ca divertisment cinematografic atunci si numai atunci cind victima - in cazul nostru, directorul bancii (Christopher Plummer) - e un om rau. Pot sa accept facatura asta atunci cind vine de la oameni draguti ca Newman si Redford, dar nu pot s-o accept din partea unui tip atit de incisiv ca Lee. De altfel, nici el nu pune pic de convingere in secventele in care directorul bancii isi marturiseste pacatele tineretii - pacate dovedite printr-un document care a stat ascuns in banca timp de 60 de ani. "Ar fi trebuit sa-l distrug de mult", spune Plummer - o constatare atit de evidenta incit se cere luata ca o rugaminte din partea scenaristului: "Da, stiu ca e gogonata, dar faceti-va si voi ca n-ati remarcat". Ceea ce - din fericire pentru el - nu e dificil: filmul contine multe lucruri intr-adevar remarcabile.

Oferte pentru tine

  •   2006-05-03
  •  
  •   comentarii

Articol scris de

Acasa.ro

Vezi toate articolele

Articole din cinema

Sfatul expertului


Citeste pe Romaniatv

Cauta-ti perechea

Sfatul expertului

Expertul Acasa.ro, Carmen Neacsu: Istoria democratizarii ciocolatei

Expertul Acasa.ro, Carmen Neacsu

Pune o intrebare

Acest site foloseste cookies. Continuarea navigarii implica acceptarea lor. Afla mai multe detalii