Paul Weitz a dat lovitura ca regizor in 1999 cu "American pie", iar ca scenarist ne-a atras atentia in 1998 cu "Antz". Ne-a mai provocat cateva zambete largi in "Nutty professor 2". De atunci a avut o evolutie destul de solida si incet, incet si-a creat o marca definitorie, usor de recunoscut.
La filmul "In good company" Weitz a declarat ca a vrut sa se apropie de mituri americane si sa analizeze cum relatiile economice pot afecta vietile oamenilor. L-a inspirat "Apartamentul" lui Billy Wilder care a captat coliziunea intre visul american si tendintele noastre catre o cariera ambitioasa. Weitz a incercat sa pastreze maniera inconfundabila a lui Wilder de a balansa cinsmul cu optimismul si a adaugat modului de a privi lucrurile umor, autoironie si delicatete. La fel ca in dramaturgia greceasca nu percepem o distinctie clara intre tragedie si comedie.
"In good company" are ceva din "American beauty" si "Punch drunk love" dar e o drama transformata prin modalitatea de constructie si abordare intr-o comedie cu momente savuroase. In ziua de azi exista multe cazuri in care persoane de 50 de ani, care mai au cativa ani pana la pensie, sunt nevoite sa-si caute locuri noi de munca. Ponind de la acesta realitate, Weitz s-a gandit la o situatie in care un barbat de 51 de ani se trezeste dintr-o data subalternul unui tip care are jumatate din varsta lui si e obligat sa inghita aceasta umilinta. In continuare, scenaristul a conceput o relatie bizara intre doi barbati care, fortati de imprejurari, isi gasesc status quo-ul existentei lor afectat de adevarul crud ca nu mai detin controlul asupra vietii lor profesionale sau personale.
Dennis Quaid e calit de o cariera ce se intinde pe cateva decenii deja si are capacitatea de a se adapta oricarei cerinte. Rolul lui Dan Foreman ii vine ca o manusa si a stat la baza intregului proiect. Totul s-a dezvoltat in jurul lui si facand trimitere la el. Prestatia lui extrem de veridica si sigura, ce acopera o intrega gama de stari, mi-a amintit de rolul lui din "Any given Sunday" al lui Oliver Stone unde este vorba tot despre un fel de concurenta neloiala. In "In good company" personajul lui este destul de solicitat pe toate planurile si ai senzatia ca va capota psihic in orice moment. Selma Blair are o aparitie scurta si intruchipeaza o domnisoara la fel de intepata si insuportabila ca in "Legally blonde". Scarlet Johansson, desi detine un rol principal-Alex, e destul de neutra si nu impresioneaza asa cum a facut-o in " A love song for Bobby Long ". Surpriza placuta o constitue Topher Grace (Carter in film), ce seamana mult cu Hugh Grant dar si cu colegul lui de generatie Tobey Maguire al carui rol il va prelua in "Spiderman 3". Carter intruchipeaza visul american-din vanzator de mobile ajunge manager, in ciuda neindemanarii lui de zi cu zi si a lipsei totale de experienta sau pricepere. E un tip extrem de timid, foarte vorbaret si sincer, ce ar vrea sa fie adoptat de familia Foreman pentru a primi afectiunea si atentia de care a fost privat prin disparitia parintilor sai.
Pe parcusul filmului ordinea fireasca a lucrurilor e usor inversata, contrazicand multe clisee contemporane uzuale. Legaturile impuse de lanturile companiilor trans-nationale care au ajuns sa opereze ignorand regulile tarilor de provenienta sunt criticate iar limbajul standard corporationist este persiflat fara mila. Se demasca lipsa lui de continut, rigiditatea si absenta originalitatii. Cuvinte ca sinergie sunt folosite aberant intr-o dizertatie amuzandu-ne pe noi pana la lacrimi.
Astept sa vad daca Wietz o sa confirme cu peliculele care sunt in faza de post-productie "American Dreamz" cu Dennis Quaid si Hugh Grant si "Another bullshit night in Suck City", amandoua anuntate pentru 2006.
In good company
